“Eu nu știam că primăvara doare” sau A doua treaptă pe scara poeziei.
Volumul se deschide cu o poezie-stindard,
o poezie care vrea să spună totul, dintr-o suflare: de ce scrie, pentru
cine scrie, sursa inspirației,
scopul (ori destinația) creației.
Creație – un cuvânt nimerit, Maria
Trif are multe momente de creație, multe asocieri surprinzătoare de cuvinte,
multe abordări non-conformiste, multe intervenții personalizate în poetica
proprie, care (deja) are structură inconfundabilă.
“Ce molcom curge timpu-n astă seară” este departe, foarte departe de
expresia “timp-netimp”, ca să
dau un exemplu al punctelor cardinale între care autoarea își țese plasa de
lirism...
Lirism... Da, lirism, deși pare
nefiresc ori nepotrivit, firul liric se întrevede în aproape toate poeziile de
dragoste! „Nodurile” de felul acesta: “iarna abdică” ori “nici pulsul nu apuci să ți-l mai numeri” nu sunt
accidente de parcurs ci elemente obișnuite ale vieții care (iată!) fac parte din melodia cotidianului. Lirismul poeziilor de față nu are
puncte de sprijin în universul vizual, el este ca o picătură de ploaie pe
suprafața unui lac ori ca un tril într-o pădure, nu poate fi precizat, este
pretutindeni și nicăieri, este o hartă virtuală a interiorului.
Pentru că totul este INTERIOR!
„Când îți ridici privirea aplecată
Parcă-i prea mult și simți că amețești
Dar te trezești în brațe îngerești
Și ți se pare clipa fermecată.”
Atitudinea de “privire aplecată” mă trimite imediat spre pioșenie și se
încheagă imaginea de ansamblu: poezia este iconică! Foarte sugestiv pentru starea de răstignire în vers
este tabloul înălțat:
“Ai sta așa, de ceruri agățat,
Sorbind din pacea care-ți stă pe umeri.”
Din toată splendoarea
primăverii prezumptive poeta se mulțumește cu foarte puțin, cu puținul care
umple golul interior, cu chipul căruia îi închină o frumoasă și condensată
declarație de dragoste, “și
cât pustiu mi-alungă chipul tău”. Aici e universul poetic, aici e scena
unde se desfășoară intriga
volumului, aici sunt găsite și împletite metaforele, aici răsare și apune
versul, în eul autoarei. Întâmplările din exterior sunt doar sincope ale meandrelor
fiorului sentimental al poetei. Iar poeta face un balans incredibil, emoțional
și pur, între vârste, trăiri, stări, așteptări:
“Cunoști imboldul când ai vrea să țipi
În balansoarul care te ridică?”
Într-o poezie care debutează
înfiorător de banal (Alo, iubite!), răsar metafore de o frumusețe clasică, “seara își șterge de pe frunte tot năduful”,
se stabilesc repere ale unei poezii
a emoției, “să-i mai măsor ,
emoției, adâncul” și se
conturează foarte clar o trăsătură comună Poeziei din volumul de față,
contopirea, metafora contopirii, universul absolut conturat doar în/prin
existența persoanei iubite, fie ea și virtuală, “sunt chiar aici, în partea mea de tine”. Nu pot să nu tresar la frumusețea vintage a poeziei “Nu știu ce faci”, în care versul “când eu ți-arunc cu doruri în ferești”
este, în același timp, literatură și folclor! Îmi ridic sprâncenele a
mirare și uimire când citesc-recitesc “de-ai fi venit, decenii înainte”, vers din “Scrisoare târzie”, pentru că are aceeași
melodie, dramă, căldură, invocație ca și “oh, de-am fi fost alături doar o oră”… Am comparat poeziile,
citindu-le în paralel, am căutat nod
în papură... Degeaba! “Ultima scrisoare” a lui Beniuc e doar un sunet
interstelar, poezia de față fiind unul dintre multele acorduri ale rezonanței
poetice (mai sunt reverberații din
Bacovia, Minulescu, Pillat, Blandiana, Coșbuc, Păunescu – dar atât, simple
reverberații!). Debutul poeziei este “marcă înregistrată” Maria Trif, “Cobor tot cîte-o treaptă, în tăcere, / pe scara ce ne
poartă-n sus”, contradicție
doar aparentă, o altă cheie a portativului poetic, balansul între realitate și
visare...
Mă opresc, e mult de scris. Pentru că e mult FRUMOS adunat în cuvinte. Sunt și sincope, e firesc, “în partea stîngă” apare în vreo patru poezii, “ni se repetă până pricepem”, aș glumi, dar culmile scăldate în culori sunt mai multe și mai importante decât ravenele umbrite!
Mă opresc, e mult de scris. Pentru că e mult FRUMOS adunat în cuvinte. Sunt și sincope, e firesc, “în partea stîngă” apare în vreo patru poezii, “ni se repetă până pricepem”, aș glumi, dar culmile scăldate în culori sunt mai multe și mai importante decât ravenele umbrite!
Închei cu autoportretul poetei:
“Eu sunt un strop tot căutând menirea
Plutirii mele-n apele din larg.
Îmi țin în sus, cu toată îndârjirea,
Încărunțite vele pe catarg.”
Vasile Dumitru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu